Iarna din cuibul din plop

În satul dintre două dealuri, primăvara sosea întotdeauna odată cu berzele. Într-o dimineață cu cer limpede, două păsări albe au coborât peste acoperișul vechi al morii.

— Am ajuns acasă, Zefir, a spus Zara, scuturându-și aripile de praful drumului.

Zefir a privit spre cuibul lor, ascuns în vârful unui plop. Îl așteptase tot anul. După lunga călătorie din Africa, crenguțele moi și mirosul de iarbă udă li se păreau mai dragi ca niciodată.

În zilele următoare, berzele și-au reparat cuibul, au salutat rațele de pe iaz și au mâncat broaște grăsuțe la marginea șanțului. Dar, în fiecare seară, când soarele se colora în portocaliu, Zara privea spre sud.

Drumul până acolo era lung. Foarte lung. Peste păduri, râuri și câmpii, prin vânturi schimbătoare și ploi care udau penele până la piele. Iar la sfârșitul verii trebuiau să pornească din nou.

— Nu ți-ai dori să rămânem aici peste iarnă? l-a întrebat Zara pe Zefir.

— Ba da, a răspuns el. Dar berzele pleacă atunci când vine frigul.

Zara și-a plecat capul. Îi era teamă că o pasăre care își schimbă obiceiul ar putea să nu se mai descurce. Totuși, gândul de a pleca iar nu-i dădea pace.

A doua zi, Zara și Zefir au zburat până la lac, unde locuia castorul Roni. Îl găsiră lucrând la un dig mic, cu o crenguță între dinți.

— Roni, cum reușești să rămâi aici toată iarna? a întrebat Zara.

Castorul le-a arătat casa lui de lemn și noroi.

— Îmi pregătesc din timp un adăpost călduros, le-a spus el. Strâng crengi, astup toate găurile și păstrez hrană în locuri ferite. Apoi, când viscolul bate în lac, stau înăuntru și ascult apa curgând pe sub gheață.

Berzele au încercat să-și imagineze cum ar fi să înoate prin tunelurile lui Roni. Zara a clătinat din cap.

— Noi nu putem trăi sub apă.

— Nici nu trebuie, a chicotit castorul. Dar un acoperiș bun v-ar prinde bine deasupra cuibului. Vă ajut eu cu lemnele, dacă mă ajutați să adun crenguțe de salcie, rădăcini și plante acvatice pentru casa mea.

Zara a zâmbit. În sfârșit, aveau un plan.

În fiecare dimineață, berzele zburau deasupra lacului și adunau crenguțe de salcie, rădăcini și plante acvatice. I le aduceau lui Roni, care le așeza cu grijă lângă vizuina lui. În schimb, castorul le aducea crengi lungi și lut umed. Apoi a amenajat lângă lac o copcă adăpostită pentru broaște și le-a ajutat să pregătească broaște uscate și insecte pentru proviziile berzelor.

Când acoperișul cuibului era aproape gata, un vânt rece a desprins două crengi și le-a dus în trestii.

Zara a vrut să renunțe.

— Poate că nu suntem făcuți pentru iernat, a murmurat ea.

— Nu e nevoie să facem totul dintr-o singură zi, i-a spus Zefir. Putem repara și încerca din nou.

Zara a zburat după crengi. Când s-a întors, a observat că una dintre ele era prinsă între două tulpini de trestie. A tras încet, iar Zefir a împins din cealaltă parte. Împreună au eliberat-o.

Atunci Zara a înțeles că nu trebuiau să fie asemenea lui Roni. Trebuiau doar să găsească un fel al lor de a se pregăti.

Pentru provizii, castorul le-a trimis la Alunica, hârciogul care locuia sub deal. Alunica avea obrajii rotunzi și două cămări pline de semințe.

— Eu strâng hrana puțin câte puțin, le-a explicat ea. Nu iau totul odată. Ajut la uscarea insectelor și a broaștelor, apoi le păstrez în locuri ferite și uscate.

— Noi nu putem păstra singuri toate proviziile, a spus Zefir.

— Atunci lucrăm împreună, a răspuns Alunica. Eu vă ajut să stocați broaștele uscate și insectele, iar voi mă ajutați să adun spice pentru cămările mele.

Zara s-a uitat la câmpul de grâne de lângă deal.

— Noi putem aduna spicele căzute după seceriș, a spus ea. Le ducem în hambarul tău, iar tu ne ajuți să păstrăm hrana pentru iarnă.

Alunica a bătut din lăbuțe.

— Asta se numește o înțelegere bună!

Așa au început pregătirile. Zara și Zefir adunau spicele cu ciocurile și căutau hrană pentru iarnă, Alunica sorta spicele și stoca broaștele uscate și insectele, iar Roni întărea acoperișul cuibului. De fiecare dată când cineva obosea, ceilalți găseau o soluție.

Toamna a venit încet. Frunzele au devenit galbene, iar diminețile au mirosit a fum și a pământ umed. Cuibul avea acum un acoperiș de crengi, lut și frunze uscate. În apropiere, Alunica își umpluse cămările, iar Roni își pusese peștii la adăpost.

În prima noapte de iarnă, viscolul a venit dinspre dealuri. A fluierat pe lângă plop și a scuturat crengile până când o parte din acoperișul berzelor s-a desprins.

Zara s-a trezit speriată. Fulgi reci au căzut în cuib.

— Acoperișul nostru! a strigat ea.

Zefir a vrut să iasă imediat, dar vântul era prea puternic.

— Așteptăm să se liniștească, a spus Zara, amintindu-și vorbele lui Roni. Apoi reparăm.

Când viscolul s-a potolit, prietenii au urcat la plop. Roni a adus crengi, Alunica a venit cu paie uscate, iar berzele au așezat materialele la loc. Zara a observat o gaură mică, ascunsă sub marginea acoperișului.

— Pe aici intră frigul, a spus ea.

A astupat gaura cu lut, iar cuibul a devenit din nou cald și liniștit.

Câteva zile mai târziu, două ciori, Cora și Corvin, au coborât lângă cămările lui Alunica. Văzuseră cât de multe provizii strânseseră prietenii și au încercat să ia sacii cu grâne.

Zara le-a văzut la timp.

— Opriți-vă! Aceste provizii sunt pentru toți cei care au muncit, a spus ea.

Ciorile au râs și au tras de un sac. Atunci Zefir a bătut din aripi, Roni a lovit apa cu coada, iar Alunica a sunat dintr-un clopoțel mic, pregătit tocmai pentru asemenea situații. Zgomotul a răsunat peste deal.

Cora și Corvin s-au speriat și au zburat departe.

Zara nu s-a simțit curajoasă pentru că nu îi fusese teamă. S-a simțit curajoasă pentru că, deși îi fusese teamă, își protejase casa și prietenii.

Iarna a trecut cu fulgi moi, ceai de măceșe și seri în care fiecare povestea ce își amintea din lunile calde. Iar când primăvara s-a întors, lacul a început să lucească printre firele de iarbă.

Zara a privit drumul de peste dealuri. Nu mai părea la fel de înspăimântător.

— Vom pleca din nou spre Africa? a întrebat Zefir.

Zara a privit spre cuibul reparat, apoi spre prietenii care îi ajutaseră.

— Nu vom pleca, a spus Zara. Am rămas aici peste iarna aceasta și vom rămâne aici în fiecare iarnă din anii următori. Vom fi primele berze din sat care iernează, iar dacă ne pregătim împreună, vom avea grijă de casa noastră și de prietenii noștri.

În seara aceea, berzele au adormit în cuibul lor reparat. Sub ele, plopul foșnea încet, iar lacul murmura ca o poveste spusă în șoaptă. Deasupra, stelele păzeau satul, una câte una.

Iar Zara, cu aripa lipită de Zefir, a adormit liniștită, știind că orice drum e mai ușor când nu îl parcurgi singur.