Pepenii mâncați de ... șoareci?

În fiecare an, când soarele începea să coacă spicele și aerul mirosea a pământ cald, badea Petru își pregătea căruța pentru piață.

Badea Petru era un țăran harnic. Cultiva roșii, ardei, dovlecei, prune și, mai ales, pepeni. Pepenii lui creșteau pe un petic de pământ de lângă pădure, unde ziua era lumină multă, iar seara venea o răcoare plăcută dinspre copaci.

— Anul acesta sunt cei mai frumoși, spunea el, plimbându-se printre vrejuri. Rotunzi, grei și dulci. Parcă au adunat în coaja lor tot soarele verii.

Într-o dimineață, badea Petru a ales cei mai copți pepeni, i-a așezat cu grijă în căruță și a pornit spre piața din sat. Roțile au scârțâit ușor pe drumul de țară, iar pepenii s-au legănat încet, unul lângă altul.

În piață, badea Petru și-a instalat taraba lângă fântână. A pus pepenii în rânduri ordonate, a așezat roșiile într-un coș mare și a prins deasupra o pânză albastră, ca să aibă oamenii umbră când se opreau să cumpere.

Apoi a zâmbit și a așteptat.

Piața s-a umplut repede de pași, glasuri și mirosuri. Oamenii cumpărau pâine, brânză, mere și flori. Se apropiau de taraba lui badea Petru, se uitau la pepeni, îi întorceau pe o parte și pe alta, apoi plecau mai departe.

— Poate caută altceva, și-a spus el.

A venit o femeie cu un coș de nuiele. S-a uitat la pepeni, dar n-a ales niciunul.

A venit un băiat cu bunica lui. Băiatul a întins mâna spre un pepene, însă bunica l-a tras ușor de mânecă.

— Nu, dragul meu. Hai să vedem la taraba cealaltă.

Până la prânz, badea Petru nu vânduse niciun pepene.

Soarele urcase sus, iar pânza albastră se mișca leneș în vânt. Țăranul și-a șters fruntea și s-a uitat la marfa lui. Pepenii erau mari și frumoși, dar pe câțiva se vedeau niște urme mici, rotunjite, ca niște crestături.

Atunci s-a apropiat un cumpărător pe care badea Petru nu-l mai văzuse până atunci. Era un domn cu pălărie de paie și cu un baston subțire. A luat un pepene și l-a privit cu atenție.

— Bade Petre, dacă-mi permiți să întreb, de ce au pepenii dumitale urmele acestea?

— Ce urme? a întrebat badea Petru.

Cumpărătorul i-a arătat coaja.

— Acestea. Par făcute de dinți. Ca și cum i-ar fi ros șoarecii.

Badea Petru s-a uitat la pepene. Apoi la ceilalți. Dintr-odată, a înțeles.

Oamenii nu plecau pentru că pepenii nu erau buni. Plecau pentru că se temeau că fuseseră stricați sau atinși de șoareci.

Țăranul a lăsat capul în jos. Își dorea să spună că totul era în regulă, dar nu voia să ascundă nimic. Adevărul trebuia să fie simplu și limpede, ca apa din fântâna de lângă tarabă.

— Nu sunt urme de șoareci, a spus el. Sunt urme de căprioare.

Cumpărătorul a ridicat sprâncenele.

— Căprioare?

— Da. În fiecare seară, când mă întorc acasă, văd câteva căprioare ieșind din pădure. Se apropie încet de pepeni și îi ating cu botul. Uneori gustă câte puțin din coajă. Cred că ele știu care sunt copți înainte să-i tai eu.

— Și cum își dau seama? a întrebat băiatul cu bunica lui, care se apropiase să asculte.

Badea Petru a zâmbit.

— Nimeni nu știe sigur. Poate după miros. Poate după felul în care sună coaja. Poate după căldura pe care pepenele o păstrează în el. Căprioarele vin doar la cei care sunt gata de cules.

Cumpărătorul a întors pepenele în mâini.

— Așadar, acesta a fost ales de o căprioară?

— Chiar el, a răspuns badea Petru. Și, dacă vrei, îl putem desface ca să vedem împreună.

Badea Petru a spălat pepenele cu apă proaspătă, apoi l-a tăiat cu cuțitul lui curat. Coaja s-a deschis încet, iar înăuntru miezul era roșu, lucios și parfumat. Un miros dulce s-a răspândit printre tarabe.

Băiatul a înghițit în sec.

— Pare bun, a spus el.

Cumpărătorul a gustat o felie și a închis ochii.

— Este foarte dulce. Mai dulce decât mulți pepeni pe care i-am încercat.

Badea Petru a tăiat câteva bucățele și le-a oferit celor din jur. Băiatul a primit una, apoi bunica lui. Femeia cu coșul de nuiele s-a apropiat și ea.

— Dacă acesta poartă semnul căprioarei, a spus băiatul, atunci vreau și eu unul pentru acasă!

Vorbele lui au trecut prin piață mai repede decât o adiere printre frunzele de plop.

— Aveți și alți pepeni gustați de căprioare?

— Cum îi recunoaștem?

— Se poate alege unul cu semnul cel mai frumos?

Badea Petru a râs încet. A întors pepenii cu grijă și a început să le explice oamenilor care erau urmele adevărate și care erau doar zgârieturi de la vrejuri sau de la drum.

Nu voia să-i păcălească. A pus deoparte pepenii cu urme clare, i-a spălat și i-a tăiat doar la cererea cumpărătorilor. Ceilalți pepeni i-a vândut la fel de cinstit, spunând tuturor că nu coaja hotărăște singură gustul.

După puțin timp, oamenii au început să se întoarcă la tarabă. Unii cumpărau pepeni cu semnul căprioarei. Alții voiau să aleagă singuri un pepene neted. Copiii ascultau povestea și încercau să ghicească ce căprioară trecuse pe la câmp.

Până spre seară, badea Petru vânduse toți pepenii.

Când piața s-a golit, a strâns coșurile și a privit spre pădure. Printre trunchiuri se vedeau două urechi subțiri și o pereche de ochi blânzi. O căprioară îl privea de la marginea poienii.

— Mulțumesc, i-a spus badea Petru. Se pare că ai avut un gust bun și ai știut să alegi la timp.

Căprioara a mișcat din urechi, apoi s-a întors printre copaci.

În seara aceea, badea Petru a dus acasă ultimul coș cu roșii. Înainte de cină, a păstrat o felie de pepene pentru el. Era dulce, răcoritoare și mirosea a vară.

A doua zi, a pictat pe un carton un pepene și o căprioară. Dedesubt a scris cu litere mari:

PEPENI CU SEMNUL CĂPRIOAREI

De atunci, oamenii au venit în fiecare vară la taraba lui. Unii veneau pentru gust, alții pentru poveste, iar cei mai mulți pentru amândouă.

Iar când se lăsa seara peste câmp, badea Petru lăsa întotdeauna câțiva pepeni la marginea grădinii. Nu toți trebuiau vânduți. Unii puteau rămâne pentru căprioare, care știau să recunoască vara chiar înaintea oamenilor.

Sub lumina blândă a lunii, câmpul mirosea a iarbă, a pământ și a pepene copt. Badea Petru închidea poarta și se întorcea liniștit spre casă, bucuros că uneori un semn care pare ciudat poate spune o poveste frumoasă.