Percy și mirosul din pădure

La marginea pădurii, într-un luminiș cu iarbă moale, locuia un purceluș pe nume Percy.

Percy avea urechi mici, o coadă răsucită ca un arc și un nas atât de fin, încât putea simți o alună ascunsă sub frunze de la trei pași depărtare. Îi plăcea să se plimbe dis-de-dimineață, chiar înainte ca soarele să răsară. Atunci pădurea era liniștită, roua strălucea pe firele de iarbă, iar fiecare miros părea să spună o poveste.

Într-o dimineață, Percy a pornit pe cărarea care ducea spre marginea orașului. Deodată, nasul i s-a mișcat.

Mirosea a pământ reavăn, a frunze ude și a ceva dulce, cald și adânc, ca o taină ascunsă sub rădăcini.

Percy s-a oprit.

— Mirosul acesta îl cunosc, și-a spus el. Dar de unde?

L-a urmat printre tufe, pe lângă un gard de lemn și până în spatele unui restaurant. Ușa din spate era întredeschisă, iar dinăuntru se auzeau clinchete ușoare și pași grăbiți.

Percy nu mai intrase niciodată într-un restaurant. Întunericul din bucătărie îl făcea să-și țină copitele lipite una de alta. Totuși, mirosul tainic îl chema.

S-a apropiat de ușă și s-a oprit în prag. Prin ușa întredeschisă se vedea o bucătărie.

În bucătărie era liniște. Pe mese se vedeau castroane, linguri și coșuri cu legume. O rază subțire de lumină se strecura pe sub o fereastră și desena o dungă aurie pe podea.

Atunci s-a auzit un foșnet.

Percy a făcut un pas înapoi, dar apoi s-a apropiat iar și a privit cu atenție. De sub un dulap a ieșit un șoricel cenușiu, cu o bonetă albă prea mare pentru capul lui. Șoricelul ținea în lăbuțe un coșuleț gol și se uita îngrijorat spre cămară.

— Bună, a spus Percy.

Șoricelul a tresărit și aproape că a scăpat cheița.

— Vai! Cine ești?

— Eu sunt Percy. Îmi pare rău că te-am speriat. Am urmat un miros.

Șoricelul s-a uitat la nasul lui Percy, apoi la coșulețul gol.

— Și eu tot un miros urmez. Mă cheamă Miro și sunt ajutorul bucătarului. În seara aceasta, restaurantul pregătește o petrecere pentru toate animalele din pădure. Bucătarul vrea să facă o supă specială, dar îi mai trebuie un ingredient: trufe de aur. Intră, continuă Miro.

— Trufe de aur? a întrebat Percy în timp ce intra în bucătărie.

— Arată ca niște cartofi mici, dar sunt ciuperci rare, cu miros puternic. Nu mai avem niciuna în restaurant, iar fără trufe nu putem termina supa.

Percy și-a apropiat boticul de coșuleț. Mirosul era acolo, dar slab, ca o șoaptă.

— Am mai simțit mirosul acesta în pădure, a spus el. Cred că pot găsi trufe.

Miro și-a ridicat mustățile.

— M-ai ajuta?

Percy s-a uitat spre ușa întredeschisă. Nu-i plăcea să intre în locuri necunoscute. Nu-i plăcea nici să promită ceva ce poate nu putea face.

— O să încerc, a spus el. Ne întâlnim când soarele ajunge cât o suliță pe cer, la stejarul cel bătrân.

Și Percy a pornit înapoi spre pădure.

La început, drumul i s-a părut ușor. A mers cu nasul aproape de pământ, pe sub ferigi și printre tufe de aluni. Mirosul trufelor apărea și dispărea, purtat de vânt.

Percy a ajuns la un pârâu. Pe malul celălalt, mirosul era mai puternic. Dar apa curgea repede peste pietre lucioase.

— Nu pot să sar atât de departe, a mormăit el.

A încercat să treacă pe un trunchi căzut. Trunchiul s-a clătinat, iar Percy a alunecat cu o copită în apă.

Apa rece i-a făcut boticul să se încrețească. S-a întors pe mal și a privit în jur. Apoi a observat câteva pietre mari, așezate una lângă alta. Le-a împins cu botul, încet, până când a format o cărare.

Pas cu pas, a trecut pârâul.

De partea cealaltă, pădurea devenea mai deasă. Copacii tineri își întindeau crengile, iar lumina dimineții se strecura în fâșii verzi. Mirosul trufelor îl conducea spre rădăcinile unor stejari mici.

Percy a început să scurme pământul. A găsit o ghindă, două pietricele și o rădăcină subțire. Nimic altceva.

— Poate că m-am înșelat, și-a spus el.

A vrut să plece, dar atunci și-a amintit de Miro și de animalele care așteptau petrecerea. Și-a lipit boticul de pământ și a respirat încet.

Mirosul era încă acolo.

Percy a scurmat din nou, mai cu grijă. Sub un covor de mușchi a apărut o umflătură rotundă. A împins pământul deoparte și a scos o trufă mică, aurie, care strălucea în umbră.

— Am găsit-o!

Apoi a mai căutat. Lângă o rădăcină răsucită a găsit încă una, iar puțin mai departe, sub frunze, pe a treia.

Trei trufe de aur.

Percy le-a așezat cu grijă într-o frunză mare și a pornit spre stejarul cel bătrân. Când soarele ajunsese cât o suliță pe cer, Miro îl aștepta la rădăcinile copacului.

— Ai venit! a strigat șoricelul.

— Și am găsit trei.

Miro a privit trufele cu ochii mari.

— Sunt mai multe decât speram.

Percy i-a întins una, apoi i le-a întins și pe celelalte două.

— Du-le la restaurant. Pe prima o puteți folosi acum, iar pe celelalte le puteți păstra pentru mai târziu.

Miro a zâmbit atât de larg, încât mustățile i s-au ridicat spre urechi.

Percy a mai mirosit o data trufele. Aveau parfumul pădurii după ploaie și al dimineților liniștite.

— Îmi voi aminti că am reușit să găsesc ceva ce nimeni altcineva nu putea găsi.

Miro a dat din cap.

— Atunci e o amintire bună.

Împreună, cei doi s-au întors la restaurant. De data aceasta, Percy nu s-a mai temut de bucătăria întunecoasă. Miro a dus trufa la bucătar, care era foarte ingrijorat ca nu a reusit sa dechida cutia. Cand a vazut trufele, nu ii venea sa creada si le-a multumit lui Miro si Percy si trecut imediat la treaba.

În oală au ajuns ceapă dulce, morcovi, cartofi și trufa aurie. Curând, tot restaurantul a mirosit a pădure caldă și a sărbătoare.

Miro a găsit o noua cutie pentru cele doua trufe, o cutie stralucitoare, capitonata cu fan moale. Apoi l-a condus pe Percy în sala mare, unde animalele se așezau la mese.

— Vrei să rămâi la petrecere? l-a întrebat.

Percy și-a privit copitele murdare de pământ.

— Eu? Dar sunt doar un purceluș care se plimbă prin pădure.

— Tocmai de aceea, a spus Miro. Fără nasul tău fin, supa nu ar fi fost gata.

Percy a intrat în sala luminată. A primit un castron cald, iar Miro i-a pus lângă el o lingură mică. Supa avea gust de legume dulci și un parfum bogat, ca o plimbare prin pădure după ploaie.

Mai târziu, când luna s-a ridicat deasupra copacilor, Percy s-a întors acasă. Afara incepuse sa ploua si padurea s-a umplut de un miros care ii aducea aminte de trufe. Era o amintire: despre curajul de a intra într-un loc necunoscut, despre un prieten nou și despre bucuria care crește atunci când o împarți.

Înainte să adoarmă, Percy și-a mișcat nasul în aerul răcoros al nopții. Pădurea mirosea a mușchi, a frunze și a pământ bun.

Iar undeva, în spatele restaurantului, Miro închidea ușa și zâmbea.

Percy a închis ochii. Cu mirosul pădurii aproape și cu lumina lunii pe fereastră, a adormit liniștit, visând la următoarea lui plimbare.