Țopăilă și saltul cel mare — Partea 1

În pădurea dintre dealuri, acolo unde iarba era moale și pământul elastic, locuia un iepure pe nume Țopăilă.

Țopăilă era foarte bun la sărituri.

Sărea peste bușteni, peste tufe de măceș și peste pârâiașul din mijlocul pădurii. Sărea înainte, înapoi, la stânga și la dreapta. Când sărea, urechile i se ridicau ca două frunzulițe, iar lăbuțele i se strângeau sub burtică.

— Priviți! striga el, aterizând ușor pe mușchi. Sunt cel mai bun săritor din toată pădurea!

Animalele îl priveau și îl aplaudau. Veverițele băteau din lăbuțe, mierla fluiera, iar ariciul Păpădie clătina din cap cu admirație.

Țopăilă era mândru. Uneori, poate chiar prea mândru.

Într-o dimineață de toamnă, Bufnița cea Înțeleaptă a adus o veste din lumea largă. Pe o frunză mare de arțar era desenată o hartă, iar în mijlocul ei se afla o invitație.

— În America se va ține Campionatul Internațional al Săriturilor, a spus Bufnița. Vor veni animale din multe țări. Va câștiga cel care va sări cel mai departe, dar și cel care va ști să se pregătească cel mai bine. Pentru a putea participa, trebuie să ai o săritură de cel puțin trei metri.

Țopăilă a sărit atât de sus, încât aproape a atins crenguța de deasupra lui.

— Mă voi califica! a strigat el. Voi arăta tuturor că sunt cel mai bun! — Cât înseamnă trei metri? a întrebat-o pe Bufniță.

Bufnița și-a potrivit ochelarii, s-a uitat în jur și a arătat cu aripa:

— De la rădăcina bradului înalt până la tufa aceea mare cu mure.

A doua zi, Țopăilă a numărat câți pași erau de la bradul cel mare până la tufa cu mure. Erau treizeci și cinci de pași. Apoi a găsit un loc drept lângă pârâu, a trasat o linie în pământ și a numărat treizeci și cinci de pași până la o a doua linie. Și-a luat avânt, și-a lăsat urechile pe spate și a sărit.

A aterizat înainte de linia trasată.

— Foarte bine, a spus Păpădie. Dar linia de sosire este puțin mai departe.

Țopăilă a strâns din dinți.

A încercat din nou. Și încă o dată. A schimbat locul de unde pornea, a făcut pași mai mari și și-a legănat lăbuțele mai repede. Uneori sărea mai departe, alteori ateriza direct într-un petic de frunze uscate.

După multe zile, săritura lui nu se schimbase aproape deloc.

— Trebuie să încerc mai mult, și-a spus Țopăilă.

Așa că a început să se antreneze singur, de dimineața până seara. Sărea peste crengi până când îi tremurau lăbuțele. Sărea peste pietre până când își pierdea răsuflarea. Dacă vreun prieten îi spunea să se odihnească, Țopăilă răspundea:

— Campionii nu au nevoie de ajutor.

Într-o după-amiază, când soarele se înmuia printre ramuri, Țopăilă a încercat cea mai lungă săritură de până atunci. Și-a luat avânt, a împins puternic în pământ și a zburat peste pârâu.

Dar nu a ajuns pe celălalt mal. A aterizat într-un mănunchi de ferigi, care l-au gâdilat până a început să strănute.

— Hapciu!

Veverițele au coborât din copac.

— Poate ai nevoie de un loc mai bun de pornire, au spus ele.

— Eu am nevoie doar să exersez singur, a răspuns Țopăilă.

A doua zi, Păpădie i-a arătat cum să-și odihnească lăbuțele între sărituri. Mierla i-a spus să-și ridice privirea înainte de salt, ca să vadă mai bine locul de aterizare. Iar castorul Bursucel i-a construit un mic podeț de lemn pentru antrenament.

Țopăilă a încercat sfaturile lor, dar se grăbea mereu. Voia să sară mai departe chiar atunci. Când nu reușea, se supăra și o lua de la capăt.

După o săptămână, săritura lui era aproape la fel.

În seara aceea, Țopăilă s-a dus la Bufniță. Luna se ridica peste pădure, iar frunzele foșneau încet.

— Bufniță, de ce nu reușesc? Am încercat singur. Am cerut sfaturi. Am schimbat locul. Tot nu sar destul de mult.

Bufnița și-a rotit capul cu blândețe.

— Uneori, problema nu este cât de tare împingi în pământ. Uneori, trebuie să privești mai departe decât pădurea ta.

— Mai departe decât pădurea?

— În Australia trăiesc animale care pot sări mult mai departe decât orice animal de aici. În fiecare toamnă, pe cer trec cocori călători. Vor pleca în curând spre țările calde. Poate că ei te pot ajuta să te antrenezi pentru campionat.

A doua zi, Țopăilă s-a dus la marginea lacului. Acolo, printre trestii, se odihneau patru cocori cu pene cenușii și albe. Aveau picioare lungi, gâturi elegante și aripi largi.

— Bună ziua, a spus Țopăilă. Mă numesc Țopăilă și vreau să ajung în Australia să mă antrenez pentru Campionatul Internațional al Săriturilor. Mă puteți duce cu voi?

Cocorii s-au privit între ei.

— Am putea încerca, a spus cel mai înalt. Dar ești mai greu decât pari.

Țopăilă a sărit pe spatele lui. Cocorul s-a lăsat imediat în jos, iar penele i s-au ciufulit.

— O, a spus Țopăilă. Îmi pare rău.

— Nu-i nimic, a răspuns cocorul. Trebuie doar să găsim o soluție mai bună.

Țopăilă s-a așezat pe o piatră și a privit lacul. Pentru prima dată, nu a spus că se poate descurca singur. Înțelesese că avea nevoie de ajutor.

— Nu mă pot califica oricât aș încerca în felul acesta, spuse el. Dar nu voi renunța la visul meu. Voi pleca în Australia și voi învăța să mă antrenez altfel.

A mers din nou la Bufnița cea Înțeleaptă, iar aceasta i-a dat un sfat:

— Dacă nu poți merge pe spatele lor, poate că poți călători într-o nacelă.

— Ce este o nacelă? a întrebat Țopăilă.

— Un coș ușor pe care cocorii îl pot purta în ciocuri, a explicat Bufnița.

Țopăilă s-a înveselit, fiindcă acum avea o soluție. A fugit cât de repede a putut la cocori și le-a povestit despre ideea Bufniței.

Cocorii au înclinat capetele.

— Putem încerca, dar avem nevoie de ajutorul pădurii.

Țopăilă s-a întors acasă și le-a povestit prietenilor ce aflase. De data aceasta, nu a cerut doar sfaturi. A cerut ajutor adevărat.

Ariciul Păpădie a adus nuiele subțiri și flexibile. Pasărea țesătoare, Firicel, a împletit fire de iarbă uscată într-o plasă trainică. Veverițele au căutat frunze late pentru căptușeală, iar castorul Bursucel a netezit două bețe lungi, care urmau să țină marginile nacelei.

Țopăilă a lucrat alături de ei. A ținut nuielele, a transportat iarba și a încercat fiecare nod. Uneori, firele se desfăceau. Alteori, nacela se înclina într-o parte.

— Nu e destul de ușoară, a observat Păpădie.

— Și fundul trebuie să fie mai moale, a spus Firicel.

Țopăilă nu s-a supărat. A ascultat, a încercat din nou și a făcut loc pentru ideile tuturor.

După trei zile, erau gata două nacele. Una era pentru Țopăilă. Cealaltă era pentru provizii: mere uscate, morcovi, semințe și câteva borcănele cu apă.

Cocorii au ridicat prima nacelă și au făcut un cerc deasupra lacului. Apoi au încercat-o pe a doua.

— Cu proviziile la noi, nu va trebui să coborâm atât de des ca să căutăm mâncare, au spus ei. Ne vom putea odihni mai mult în locurile sigure.

Țopăilă a înțeles atunci că proviziile nu îl ajutau doar pe el să ajungă în Australia. Îi ajutau și pe cocori să aibă o călătorie mai ușoară.

În dimineața plecării, toată pădurea s-a adunat lângă lac. Țopăilă a intrat în nacelă, iar Păpădie i-a strecurat o frunză moale sub lăbuțe.

— Pentru drum, a spus ariciul.

— Pentru drum, a repetat Țopăilă.

Cei patru cocori au prins mânerele nacelei în ciocuri și au bătut din aripi. Nacela s-a ridicat încet. Lacul a devenit o oglindă mică, pădurea s-a strâns într-un covor verde, iar prietenii au început să semene cu niște puncte colorate.

Țopăilă a privit în jos. Nu mai simțea că zboară singur spre o competiție. Zbura împreună cu o echipă.

Au trecut peste râuri argintii, câmpii aurii și sate în care luminile se aprindeau una câte una. Când oboseau, cocorii coborau într-un loc liniștit, beau apă și se odihneau. Nacela cu provizii îi aștepta mereu.

Într-o dimineață, după un drum lung, aerul s-a încălzit. Vântul mirosea a iarbă sălbatică și a flori necunoscute. În depărtare se întindea o țară roșiatică, luminată de soare.

— Australia! a strigat Țopăilă.

Cocorii au coborât lângă un lac limpede. Țopăilă a ieșit din nacelă și și-a întins lăbuțele. Pământul era cald sub ele.

De undeva, dintre tufe, s-a auzit un salt.

Apoi încă unul.

Țopăilă și-a ridicat urechile. În fața lui se mișcau umbre mici și iuți, iar pe malul lacului apăreau urme lungi în nisip.

— Cred că am ajuns la locul potrivit, a șoptit el.

În seara aceea, cocorii și Țopăilă au mâncat mere uscate lângă apă. Stelele din Australia străluceau altfel decât cele de acasă, dar liniștea era la fel de caldă.

Țopăilă s-a cuibărit în nacela lui, cu frunza moale sub lăbuțe. Mâine urma să-i cunoască pe cei mai buni săritori ai lumii. Poate că avea să învețe un salt nou. Poate că avea să descopere că fiecare animal sare în felul său.

Pentru moment, însă, își închise ochii.

Drumul fusese lung. Prietenii erau aproape. Iar sub cerul înstelat al Australiei, Țopăilă adormi liniștit, visând la primul său salt de pe un pământ nou.