Țopăilă și saltul cel mare — Partea 2

În dimineața următoare, Țopăilă s-a trezit înaintea soarelui. O lumină rozalie se întindea peste lac, iar iarba strălucea în picături mici de rouă. Deasupra lui, cocorii își scuturau penele și își întindeau aripile după lunga călătorie.

Țopăilă a ieșit din nacelă și a pus lăbuțele pe pământul cald. Australia mirosea a iarbă sălbatică, a apă limpede și a flori pe care nu le mai întâlnise niciodată. În nisipul de lângă lac se vedeau urme lungi, iar din tufișurile apropiate se auzea, din când în când, câte un salt ușor.

— Astăzi începe antrenamentul meu adevărat, a spus el.

Și-a luat rămas-bun de la cocori, apoi a pornit să caute animalele săritoare despre care îi vorbise Bufnița. De data aceasta, Țopăilă nu voia să le arate tuturor că este cel mai bun. Voia să privească atent, să întrebe și să învețe.

Nu mersese prea mult când, dintre două tufe, auzi o serie de salturi scurte: țup, țup, țup. Un șoarece mic, cu urechi rotunde și coadă lungă, sărea peste pietricele fără să atingă niciuna. Nu ajungea foarte departe, dar fiecare lăbuță ateriza exact acolo unde trebuia.

— Bună ziua, a spus Țopăilă. Tu ești unul dintre animalele săritoare din Australia?

— Sunt un șoarece săritor, a răspuns micul animal. Nu sar cel mai departe, dar știu să aleg locul potrivit pentru fiecare salt.

Țopăilă a privit pietricelele. Erau așezate neregulat, unele aproape, altele mai departe. El ar fi sărit peste toate dintr-o singură mișcare. Șoarecele însă le trecea pe rând, fără grabă și fără să-și piardă echilibrul.

Atunci Țopăilă a înțeles că un salt bun nu se măsoară numai în distanță. Uneori, contează și felul în care ajungi la capăt.

Mai târziu, drumul lui a ieșit într-o câmpie largă. O antilopă alerga printre firele înalte de iarbă. Picioarele ei lungi se mișcau atât de repede, încât părea că atinge pământul doar cu vârfurile copitelor.

Țopăilă a privit-o cu admirație.

— Așa trebuie să sar și eu! a spus el.

Și-a lăsat urechile pe spate, și-a luat avânt și a încercat să alerge în același ritm. Pentru câteva clipe, a mers repede. Apoi picioarele i s-au încurcat, iar el s-a rostogolit într-un petic moale de iarbă.

Antilopa s-a întors și l-a ajutat să se ridice.

— Eu alerg ca să-mi folosesc picioarele lungi, i-a spus ea. Tu ai altă formă și altă putere. Poți învăța de la mine să-ți iei avânt, dar nu trebuie să alergi chiar ca mine.

Țopăilă s-a uitat la lăbuțele lui scurte. Erau făcute pentru împingere și salt, nu pentru pași lungi și repezi.

— Atunci trebuie să găsesc un animal care sare în felul meu, a spus el.

Antilopa a ridicat capul spre urmele lungi din nisip.

— Urmează-le. Cangurii se află dincolo de dealul roșiatic.

Țopăilă a urmat urmele până când dealul a rămas în urmă. Dincolo de el se întindea o vale largă, presărată cu ierburi aurii. Câțiva canguri se deplasau prin vale în salturi line și puternice. Cozile lor îi ajutau să-și păstreze echilibrul, iar labele mari se desprindeau de pământ aproape în același timp.

Un cangur înalt, cu blana arămie, s-a apropiat de el.

— Cine ești și de unde ai venit? a întrebat el.

— Mă numesc Țopăilă și am venit dintr-o pădure departe de aici, a răspuns iepurele. Vreau să învăț să sar mai departe, ca să mă pot califica la Campionatul Internațional al Săriturilor.

Cangurul a privit urechile lungi ale lui Țopăilă și lăbuțele lui mici.

— Putem să-ți arătăm cum să sărim, dar nu într-o singură dimineață. Dacă vrei să ne înțelegi, trebuie să trăiești printre noi. Vei vedea cum ne odihnim, cum ne hrănim și cum ne pregătim picioarele înainte de un drum lung.

Țopăilă s-a uitat spre vale. Era mai mult decât își imaginase, dar nu se mai grăbea să găsească un răspuns.

— Rămân, a spus el. Voi învăța cu răbdare.

Cangurul a înclinat capul, mulțumit, iar grupul s-a îndreptat încet spre locul unde urma să-și petreacă seara.

La început, Țopăilă a încercat să sară ori de câte ori săreau cangurii. Își îndoia lăbuțele, își lua avânt și se ridica în aer cu toată puterea. Dar cangurii știau să se oprească înainte să obosească, să se odihnească la umbra tufelor și să pornească din nou când trupul le era pregătit.

Țopăilă a început să-i urmeze. Dimineața căuta iarbă fragedă și frunze, la prânz se odihnea, iar după-amiaza exersa salturi scurte și lungi. Seara, dormea aproape de grup, sub cerul larg al Australiei. Nu mai încerca să dovedească nimic. Își asculta lăbuțele și se ridica atunci când era gata.

Au trecut săptămâni. Apoi au venit zilele mai calde, iar iarba s-a înălțat în jurul văii. Țopăilă a învățat să sară împreună cu ceilalți, să se oprească înainte de a-și pierde puterea și să pornească din nou fără să se supere când un salt nu-i ieșea.

Toamna a început să coloreze tufișurile. Țopăilă muncea mai mult și se grăbea mai puțin, însă, când măsurau saltul, lăbuțele lui ajungeau aproape în același loc ca la început.

Într-o seară, după un antrenament lung, s-a așezat pe o piatră caldă și a privit valea. Învățase să trăiască precum cangurii, dar, chiar și cu mai multă răbdare, lăbuțele lui ajungeau aproape în același loc ca la început.

— Poate că nu voi reuși la proba din America, a murmurat el.

Chiar atunci, o veveriță zburătoare marsupială a trecut printre crengi. Nu sărea ca un cangur și nu alerga ca o antilopă. Își întindea membrana dintre lăbuțe, se ridica puțin, apoi lăsa vântul să o poarte de la un copac la altul.

Țopăilă a urmărit-o până când s-a așezat pe o creangă joasă.

— Cum ai ajuns atât de departe? a întrebat el.

— Nu am încercat să sar mai mult decât pot, a răspuns veverița. Am găsit un fel de a folosi ceea ce am.

Țopăilă a privit valea și apoi lăbuțele lui. Pentru prima dată, nu s-a întrebat cum să sară mai mult. S-a întrebat dacă nu cumva căuta răspunsul la proba greșită.

În ziua următoare, o frunză lată și udă s-a desprins de pe o creangă și a pornit la vale. A alunecat peste iarbă, s-a rotit în jurul unei pietre și s-a oprit abia lângă un tufiș.

Țopăilă a urmărit-o cu atenție. A împins o altă frunză cu lăbuța, iar aceasta a pornit la vale. Nu s-a ridicat în aer și nu a ajuns foarte departe dintr-o singură mișcare, dar a înaintat lin, fără să se împiedice.

Țopăilă a privit frunza, apoi panta și, la urmă, lăbuțele lui. Poate că nu trebuia să sară direct cât mai departe. Poate că putea să alunece întâi și să sară abia după ce prindea viteză.

— Mai întâi alunec, apoi sar, a spus el încet.

Înainte să se schimbe vremea, Țopăilă a căutat două bucăți netede de scoarță. Le-a legat sub lăbuțe și a urcat pe o pantă scurtă, acoperită cu iarbă.

La început, scoarțele au alunecat frumos. Apoi una s-a întors într-o parte, iar cealaltă a pornit înainte. Țopăilă s-a rostogolit într-un petic moale de mușchi.

S-a ridicat, și-a scuturat blana și a privit cele două bucăți de scoarță. Ideea lui putea să funcționeze, dar nu era încă destul de stabilă. Nu era suficient să alunece. Trebuia să-și poată păstra și echilibrul.

În zilele următoare, aerul s-a răcit. Peste vale s-au strâns nori albi, iar într-o dimineață zăpada a început să cadă în fulgi moi. Iarba aurie a dispărut sub o pătură albă, iar dealul roșiatic s-a transformat într-o pantă netedă și strălucitoare.

Țopăilă a chemat animalele lângă pârtia acoperită de zăpadă și le-a povestit despre frunză și despre scoarțele care se răsturnaseră în iarbă.

— Am nevoie de două schiuri lungi și egale, care să alunece drept și să nu se despartă când prind viteză, a spus el. Apoi voi putea să sar de pe rampă.

Șoarecele săritor s-a apropiat de lăbuțele lui.

— Legăturile trebuie să fie puse în locuri care îți păstrează greutatea la mijloc, a spus el.

Antilopa a privit panta.

— Iar schiurile trebuie să fie suficient de lungi ca să-ți dea avânt, dar destul de ușoare ca să le poți controla.

Cangurul și-a mișcat coada pentru a-și păstra echilibrul.

— Te voi ajuta să le faci stabile, a spus el.

Veverița zburătoare a privit vântul care ridica fulgi mici de zăpadă.

— Iar eu voi verifica dacă nu sunt prea grele și dacă te lasă să urmărești direcția vântului.

Țopăilă a ascultat fiecare idee. Nu mai încerca să copieze un alt animal. Își construia o probă în care toate lucrurile pe care le învățase puteau lucra împreună.

Cangurul cu blana arămie l-a ajutat să caute tulpini drepte de bambus. Împreună, au ales două bucăți asemănătoare, le-au netezit marginile și le-au legat câte o curea moale pentru lăbuțele lui Țopăilă. Veverița zburătoare a verificat dacă schiurile nu erau prea grele, iar șoarecele săritor a arătat unde trebuiau așezate legăturile ca să rămână stabile.

După mai multe încercări, cele două schiuri erau gata. Înainte să urce pe pârtie, Țopăilă le-a prins sub lăbuțe și a alunecat încet pe zăpada plată de lângă vale.

La început, unul dintre schiuri a pornit mai repede decât celălalt. Țopăilă s-a clătinat, iar șoarecele săritor a observat că una dintre legături era prea aproape de margine.

Au mutat-o puțin spre mijloc și au încercat din nou. De data aceasta, schiurile au mers drept, iar Țopăilă și-a păstrat echilibrul.

— Acum putem încerca panta, a spus cangurul.

Înainte să pornească, fiecare animal i-a amintit câte un lucru. Șoarecele i-a spus să aleagă locul potrivit. Antilopa i-a amintit să-și ia avânt. Cangurul i-a arătat cum să-și păstreze echilibrul, iar veverița zburătoare i-a spus să lase vântul să-l ajute.

Țopăilă a ascultat cu atenție. Apoi și-a așezat lăbuțele, a respirat încet și a privit rampa.

Țopăilă a împins ușor cu lăbuțele. Schiurile au pornit peste zăpada netedă, iar vântul i-a gâdilat urechile. La început a mers încet, apoi tot mai repede. Când s-a apropiat de rampă, a simțit cum viteza îi crește.

Țopăilă și-a îndoit lăbuțele și a oprit schiurile înainte de marginea rampei. Nu căzuse și nu se lovise, dar inima îi bătea repede.

— Nu sunt încă gata să sar, a spus el.

— Oprirea nu a fost un eșec, a spus cangurul. Ai simțit viteza și ai rămas în control. Acum știi cum se apropie rampa.

Țopăilă s-a uitat la zăpada din fața lui.

— Deci pot încerca din nou?

— Desigur. Nu trebuie să sari până când nu ești pregătit. Dar nici nu trebuie să pleci singur la drum, i-a răspuns cangurul.

Țopăilă a urcat din nou în vârful pârtiei. A ales locul din care urma să pornească, și-a așezat lăbuțele la mijlocul schiurilor și a respirat încet.

Apoi a pornit. A lăsat panta să-i dea avânt, și-a păstrat echilibrul și nu s-a luptat cu vântul. Când a ajuns la rampă, și-a ridicat privirea și s-a împins cu toată puterea.

Pentru o clipă, zăpada a rămas jos. Țopăilă a plutit prin aer, cu urechile ridicate și lăbuțele strânse sub el. Apoi a coborât ușor pe partea cealaltă a pârtiei și a alunecat până la baza poienii.

Toți cangurii au izbucnit în aplauze. Veverița zburătoare a făcut un cerc deasupra lui, iar șoarecele săritor a țopăit de bucurie.

Țopăilă s-a uitat înapoi la rampă. Nu sărise ca un cangur, nu alergase ca o antilopă și nu plutise ca veverița. Își găsise propriul fel de a ajunge departe.

În dimineața următoare, cangurul cu blana arămie i-a adus o frunză pe care era desenată o rampă acoperită cu zăpadă.

— Competiția din America era pentru sărituri în lungime pe teren drept, i-a spus el. Dar în valea de dincolo de munți se pregătește proba de calificare pentru Olimpiada de Iarnă a Animalelor. Caută un săritor care să folosească schiurile.

Țopăilă a privit frunza și apoi pârtia. Poate că nu eșuase fiindcă nu era un săritor bun. Poate că își găsise, în sfârșit, proba potrivită.

Țopăilă a simțit cum îi tresaltă inima. Încă nu știa dacă va câștiga, dar nu mai avea nevoie să aștepte un alt fel de a sări. Își găsise proba și era pregătit să încerce.

La proba de calificare, pe marginea pârtiei s-au adunat animale din văile apropiate. Țopăilă nu s-a uitat la urmele celorlalți și nu s-a întrebat cât de departe trebuia să ajungă ca să fie cel mai bun.

A pornit în ritmul său. Schiurile au alunecat peste zăpadă, rampa l-a ridicat, iar el a lăsat vântul să-i poarte saltul până la baza pârtiei. A aterizat lin, cu lăbuțele bine așezate și cu urechile ridicate.

În dreptul numelui său, judecătorii au desenat o stea.

— Țopăilă este calificat pentru Olimpiada de Iarnă! a anunțat cangurul.

Țopăilă s-a uitat la schiurile de bambus și apoi la prietenii care îl ajutaseră să le construiască. Nu ajunsese la Olimpiada de Iarnă singur. Șoarecele îl învățase să fie atent la locul de aterizare, antilopa îi arătase cum să-și ia avânt, cangurii îl învățaseră răbdarea și echilibrul, iar veverița îi dăduse curajul de a încerca un drum nou.

Fiecare lecție intrase în saltul lui. Dar alegerea de a le pune împreună îi aparținea lui Țopăilă.

În seara aceea, Țopăilă s-a cuibărit lângă focul mic al cangurilor. Afară ningea liniștit, iar schiurile lui se odihneau sprijinite de o creangă.

Țopăilă s-a gândit la pădurea de acasă și la prietenii care îl așteptau. Abia aștepta să le povestească despre șoarecele atent, despre antilopa cu pași repezi, despre cangurii răbdători și despre veverița care l-a învățat să privească vântul. Avea să le arate și schiurile, dar mai ales avea să le povestească despre drumul pe care îl găsise pentru el.

Țopăilă și-a așezat capul pe lăbuțe. Focul a trosnit încet, schiurile au rămas sprijinite de creangă, iar zăpada a acoperit urmele din pârtie.

Sub cerul alb al Australiei, Țopăilă a închis ochii. Mâine avea să înceapă un alt antrenament. Pentru acum, însă, era timpul să se odihnească.