Runa, broasca exploratoare — Partea 1

Într-o dimineață limpede, o broască verde pe nume Runa s-a apropiat de lac și a privit apa care tremura ușor sub razele soarelui. Nu mai văzuse niciodată un loc atât de întins. Lacul strălucea până departe, iar nuferii pluteau pe suprafața lui ca niște bărcuțe rotunde.

Broasca a atins apa cu un picior, apoi cu celălalt. Apa era răcoroasă și mătăsoasă. A făcut un salt scurt, după aceea unul mai lung, iar în curând plutea printre nuferi, cu ochii mari de uimire.

În ziua aceea, a descoperit pietre netede pe fundul lacului, fire subțiri de iarbă care se legănau în apă și un loc liniștit unde razele soarelui coborau până la ea. Cu fiecare descoperire, broasca simțea că lacul mai păstra încă o mulțime de secrete.

Zilele au trecut, iar broasca a cercetat fiecare colțișor al lacului. A înotat pe lângă malurile umbrite, s-a odihnit pe frunze late și a privit cum se schimbă apa când vântul trecea peste ea. Lacul era minunat, dar într-o dimineață broasca s-a oprit și a privit în jur, cuprinsă de o întrebare nouă: oare lumea se termina acolo?

Dacă fiecare apă ducea undeva, poate că și lacul ei era doar începutul unei călătorii. Gândul acesta i-a făcut ochii să strălucească. Pentru prima dată, broasca nu mai voia doar să descopere toate tainele lacului. Voia să afle ce se găsea dincolo de el.

În dimineața următoare, broasca a pornit de-a lungul malului, căutând un drum nou. La capătul lacului, a auzit un susur mai grăbit decât cel al apei liniștite. Acolo începea un râu: apa ieșea din lac și curgea printre pietre, către un loc pe care broasca nu-l putea vedea.

Tocmai când se pregătea să sară în râu, câțiva pești mari au trecut pe lângă ea, înotând cu putere împotriva curentului. Aveau spinările argintii și pete întunecate pe coadă. Broasca i-a privit uimită.

— Bună! a strigat ea. Cine sunteți și de unde veniți?

Peștii s-au oprit pentru o clipă. Erau somoni, iar ochii lor păreau să fi văzut drumuri foarte lungi.

— Venim din ocean, i-a răspuns cel mai mare dintre ei. Este un loc atât de întins, încât pare un lac fără margini. Dar acum ne întoarcem pe râu, pentru că aici ne depunem icrele — ouă mici din care vor ieși, într-o zi, puii noștri.

Broasca a privit râul cu și mai multă uimire. Somonii veniseră dintr-un loc fără margini doar ca să ajungă aici. Iar dacă oceanul era casa lor, atunci poate că și ea ar putea, într-o zi, să-l vadă.

— Dar cum este oceanul? a întrebat ea.

Somonii s-au privit, de parcă fiecare își amintea câte o altă parte din casa lor îndepărtată.

— Este mare cât poate cuprinde privirea, a spus unul dintre ei. În apă înoată pești în toate culorile, iar pe fundul oceanului cresc corali care seamănă cu niște grădini de piatră. Uneori trec pe acolo balene uriașe, iar alteori rechinii alunecă tăcuți prin apa albastră.

Broasca și-a imaginat pești curcubeu printre grădini de corali și valuri strălucind până departe. Ochii i s-au luminat.

— Vreau să văd oceanul! a spus ea.

Somonii au tăcut pentru o clipă. Apoi, cel mai mare dintre ei și-a mișcat încet coada.

— Oceanul este minunat, dar nu seamănă cu lacul tău, a spus el. Apa lui este sărată. Noi ne-am obișnuit cu ea, însă pentru tine ar fi greu să înoți acolo.

— Și mai este ceva, a adăugat un alt somon. Noi putem să rămânem sub apă mult timp. Tu trebuie să ieși din când în când la aer ca să respiri. În ocean, unde apa se întinde cât vezi cu ochii, s-ar putea să nu găsești ușor un loc de odihnă.

Broasca s-a uitat când la râu, când la luciul liniștit al lacului. Oceanul era plin de minuni, dar drumul până la el nu era simplu. Pentru prima dată, a înțeles că nu putea porni doar cu dorința în inimă. Avea nevoie de un plan.

— Mă voi întoarce la lac și voi cere ajutor, a hotărât broasca.

Le-a mulțumit somonilor și a sărit înapoi în apa liniștită. De data aceasta, nu a mai înotat singură, cu gândurile ei. S-a oprit lângă fiecare piatră, fiecare nufăr și fiecare ascunziș pe care îl cunoștea.

— Prieteni, a strigat ea, am nevoie de ajutor! Vreau să ajung la ocean, dar nu știu cum să mă feresc de apa sărată și cum să respir în timpul drumului.

Din stufăriș și de sub frunzele plutitoare, locuitorii lacului au început să se apropie. Fiecare voia să afle ce visase broasca și cum ar putea să o ajute.

Peștii au propus să caute o apă mai puțin sărată. Racii au spus că ar putea aduna pietricele ușoare. Păsările de pe mal s-au gândit la frunze care plutesc bine. Fiecare idee era bună pentru câte o parte a drumului, dar niciuna nu rezolva totul.

Atunci, o broscuță mică a întrebat:

— Dacă am face un costum care să nu lase apa sărată să ajungă la pielea ei și care să-i păstreze aerul aproape?

Toți locuitorii lacului au amuțit. Ideea părea neobișnuită, dar nu imposibilă. Broasca și-a imaginat un costum ușor, strâns în jurul trupului, cu un mic loc pentru aer.

— Un costum de scafandru! a spus ea. Dacă îl facem împreună, poate că voi putea ajunge la ocean.

Pentru prima dată, visul ei nu mai părea doar un vis. Se transformase într-un plan pe care întregul lac îl putea ajuta să crească.

În zilele următoare, lacul s-a umplut de foșnet și de șoapte. Păsările au adus fire moi de iarbă de pe mal, racii au găsit scoici netede și ușoare, iar peștii au căutat o membrană subțire care să nu lase apa să treacă. Broasca a măsurat fiecare bucată cu lăbuțele și a spus unde trebuia să fie mai largă sau mai strânsă.

La început, costumul s-a desfăcut chiar când broasca a intrat în apă. A doua oară, i-a alunecat peste ochi. A treia oară, mica pungă de aer s-a rostogolit în lateral, iar broasca a ieșit la suprafață râzând.

— Nu-i nimic, a spus ea. Acum știm ce trebuie să schimbăm.

Au încercat din nou. Au legat firele mai bine, au prins membrana cu scoici mici și au așezat punga de aer chiar deasupra spatelui broaștei. În cele din urmă, costumul a plutit liniștit pe apă, iar broasca s-a mișcat în el fără să se ude.

În ziua următoare, broasca a mers până la marginea lacului împreună cu o vidră cu blana lucioasă și mustățile mereu ude.

— Eu sunt Otto, a spus vidra. Îmi place să urmez apele și să descopăr locuri în care nu am mai fost.

Otto a înotat alături de ea, iar broasca a urmărit cum se mișcă apa și cum poate să-și păstreze echilibrul în curent. Costumul a rămas pe mal, pregătit pentru următoarea probă.

— Costumul funcționează în apa lacului, a spus broasca. Dar oceanul este sărat. Trebuie să-l testăm într-un loc unde apa sărată nu se întâlnește încă cu fluviul.

Otto i-a povestit despre un lac sărat aflat dincolo de dealuri. Ca să ajungă acolo, nu puteau urma apa. Trebuiau să meargă pe uscat.

Broasca s-a uitat la lacul ei, la nuferi și la locul unde învățase să înoate. Îi era greu să plece, dar acum avea un plan și un prieten alături.

Toți locuitorii lacului au venit să-i petreacă. Păsările au zburat deasupra lor, peștii au înotat până la marginea apei, iar racii au ridicat cleștii în semn de rămas-bun.

— Să vă întoarceți cu povești frumoase! a strigat broscuța care avusese ideea costumului.

Broasca a privit pentru ultima dată nuferii, pietrele și locul unde învățase să iubească apa. I-a fost puțin greu să plece, dar lângă ea era Otto, iar înaintea lor se întindea uscatul.

— Sunt gata, a spus ea.

Și, împreună, au pornit peste pământ, spre lacul sărat de dincolo de dealuri.