Runa și lacul sărat — Partea 2

Drumul peste pământ a început printre fire înalte de iarbă. Runa sărea înainte, iar Otto mergea în urma ei, scuturându-și lăbuțele de rouă. Fără apa lacului lângă ei, lumea părea schimbată. Aerul mirosea a frunze uscate, iar vântul făcea iarba să foșnească în toate direcțiile.

— Pe apă știu să găsesc drumul după curent, a spus Otto. Pe uscat, toate cărările seamănă între ele.

Runa s-a oprit și a privit cu atenție. Soarele încălzea pământul din partea de sud, iar în partea de nord iarba era mai verde și mai umedă.

— Atunci mergem spre iarba verde, a hotărât ea. Poate că acolo găsim o potecă ce coboară spre apă.

Au mers până la marginea unei poieni. Acolo, un vânt puternic a ridicat frunze uscate și le-a învârtit în jurul lor. Pentru câteva clipe, Runa și Otto nu au mai văzut nimic.

Otto s-a apropiat de Runa și a așteptat ca vântul să se liniștească. Când frunzele au căzut, au descoperit că poteca se despărțea în două.

Una dintre cărări cobora printre pietre, iar cealaltă urca spre deal.

— Pe care o alegem? a întrebat Otto.

Runa a atins pământul cu lăbuța. Cărarea care cobora era uscată și plină de urme vechi. Cea care urca avea fire de iarbă îndoite de pași proaspeți.

— Oamenii și animalele care au mers spre lac au lăsat urme aici, a spus ea. Să urmăm drumul urcat.

Poteca i-a dus pe după deal. De acolo, au văzut în depărtare o sclipire albăstruie. Nu era râul și nu era nici lacul lor. Era lacul sărat despre care le povestise Otto.

Între ei și apă se afla însă o pantă plină de bolovani rotunzi. Runa a încercat să sară de pe unul pe altul, dar o piatră s-a rostogolit sub ea. Otto a prins-o ușor de lăbuță și a ajutat-o să ajungă pe o bucată de pământ moale.

— Mulțumesc, Otto.

— Prietenii își dau o mână de ajutor, a răspuns vidra. Chiar și atunci când nu există apă prin apropiere.

Au coborât încet, alegând fiecare pas. La poalele dealului, iarba s-a schimbat în nisip fin, iar pe pietre au apărut dungi albe, ca niște urme de zăpadă.

— Sarea, a spus Runa. Am ajuns aproape.

Lacul sărat era liniștit și strălucea în lumina după-amiezii. Apa lui nu se unea cu niciun râu. Era separat de fluviu prin dealuri și printr-o întindere lungă de pământ. Aici puteau încerca costumul fără ca apa lacului lor să se amestece cu apa sărată.

Runa a scos costumul din frunza în care îl învelise și l-a întins pe nisip.

— Acum trebuie să vedem dacă funcționează și aici, a spus ea.

Otto a privit cu atenție fiecare parte.

— Explică-mi încă o dată cum ne ajută.

Runa a arătat spre membrana subțire care învelea costumul.

— Membrana ține apa sărată departe de pielea mea. Firele și scoicile o strâng în jurul trupului, ca să nu se desfacă atunci când înot.

Apoi a atins mica pungă de aer prinsă deasupra spatelui.

— Punga aceasta păstrează aerul aproape de mine. Când ies la suprafață, ea se umple. Când mă scufund, aerul rămâne lângă gura mea, iar eu pot să respir câteva clipe prin tubul subțire.

— Iar dacă ai nevoie de mai mult aer? a întrebat Otto.

— Mă ridic la suprafață și las punga să se umple din nou. Costumul nu mă face să stau sub apă pentru totdeauna. Doar mă ajută să mă mișc prin apă fără ca sarea să ajungă la pielea mea și îmi dă timp să mă odihnesc între două respirații.

Runa a intrat în lac până la genunchi. Otto a rămas lângă ea, cu o lăbuță pregătită să o ajute.

La început, costumul a plutit frumos. Runa a făcut un pas, apoi încă unul. Dar când apa i-a ajuns până la burtă, o picătură rece i-a atins pielea.

— S-a strecurat apă pe lângă umăr! a strigat ea.

Au ieșit amândoi pe mal și au cercetat costumul. Un fir de iarbă se desprinsese dintre două scoici și lăsase o mică deschizătură.

— Bine că am testat aici, a spus Runa. Acum știm unde trebuie să-l întărim.

Otto a ținut membrana întinsă, iar Runa a legat firul din nou. A așezat o scoică mică peste locul slăbit și a verificat tubul de aer.

La a doua probă, Runa a înaintat mai departe. S-a scufundat puțin, a respirat prin tub, apoi a ieșit la suprafață. Apa sărată a rămas de partea cealaltă a membranei, iar punga de aer s-a ridicat ușor deasupra spatelui ei.

— Merge! a spus Runa.

Otto a bătut din lăbuțe.

— Și acum știm cum să-l folosim: intri încet, verifici cusăturile, respiri prin tub doar puțin și revii la suprafață ori de câte ori ai nevoie.

Runa a zâmbit. Costumul nu era magic și nu putea face drumul singur. Dar era un ajutor pe care îl înțelegea și pe care îl putea îmbunătăți.

În acea seară, lângă lacul sărat, s-a apropiat de ei o broască țestoasă bătrână. Se mișca încet, dar ochii ei erau limpezi și atenți.

— Un costum bun și un prieten curajos sunt începuturi bune, a spus țestoasa. Dar oceanul este mare. Acolo veți avea nevoie și de cineva care să vă aștepte.

Țestoasa le-a povestit despre verișoara ei îndepărtată, Tonchi, care locuia printre apele albastre ale oceanului. Apoi a scos de sub carapace o frunză lată, împăturită cu grijă.

— Când vei ajunge la ocean, i-o vei da lui Tonchi. I-am povestit despre tine și am rugat-o să te ajute.

Runa a pus scrisoarea într-un buzunar al costumului. Tonchi nu era încă acolo, dar numele ei făcea oceanul să pară puțin mai aproape.

Dimineața, Runa și Otto au verificat încă o dată membrana, firele, scoicile și punga de aer. Apoi au pornit pe uscat de la lacul sărat spre începutul fluviului. Drumul avea să fie lung, dar acum știau că pot găsi o cale chiar și atunci când apa nu le arăta direcția.

Înaintea lor se ridicau dealuri noi, iar dincolo de ele curgea râul.

— Sunt gata pentru următoarea etapă, a spus Runa.

Otto și-a scuturat blana.

— Atunci să vedem ce ne povestește fluviul.

Și au pornit împreună, cu scrisoarea pentru Tonchi ascunsă în costumul pregătit pentru ocean.