Runa pe fluviu — Partea 3

La început, râul le-a șoptit printre pietre. Otto înota înainte, iar broasca îl urma cu pași mici, lăsând curentul să o poarte.

— Privește apa, i-a spus Otto. Dacă se mișcă repede și strălucește în dungi, înseamnă că urmează o piatră. Dacă se lărgește și devine liniștită, putem înota fără grabă.

Broasca a început să observe semnele râului. A ocolit pietrele, s-a lăsat purtată prin locurile line și a învățat să se apropie de mal atunci când avea nevoie de aer.

După câteva ore, râul s-a lățit atât de mult, încât malurile păreau mai îndepărtate decât își imaginase. Apa curgea acum printre sălcii înalte, iar deasupra lor zburau păsări pe care broasca nu le mai văzuse.

— Acesta este fluviul, a spus Otto. De aici începe drumul cel lung spre ocean.

Broasca a privit înainte, cu inima plină de emoție. În urmă rămăsese lacul. În față se deschidea o lume nouă.

Nu trecuse mult și fluviul s-a umplut de crengi căzute. Unele pluteau la suprafață, iar altele se încurcaseră între rădăcinile sălciilor. Otto a încercat să treacă printre ele, dar o creangă lungă i-a oprit drumul.

— Trebuie să găsim o altă cale, a spus el.

Vidra a înotat în susul apei, apoi în jos, cercetând malurile. Broasca a privit cu atenție felul în care curgea apa. Lângă malul stâng, sub frunzele unei sălcii, se mișca un firicel de apă.

— Otto, uite! a strigat ea. Apa curge pe acolo. Poate că este un drum pe lângă crengi.

Au intrat împreună în canalul îngust. Otto a dat la o parte frunzele, iar broasca a înotat cu grijă printre rădăcini. După câteva clipe, au ieșit din nou în fluviu, dincolo de obstacol.

— Ai văzut drumul pe care eu nu l-am observat, a spus Otto.

Broasca a zâmbit. Nu mai era doar călătoarea pe care Otto o conducea. Și ea putea să ajute la găsirea drumului.

Spre seară, fluviul s-a liniștit într-un golfuleț umbrit. Otto a găsit o piatră caldă pe mal, iar cei doi s-au oprit să se odihnească în lumina blândă a apusului.

— De ce vrei atât de mult să vezi oceanul? a întrebat Otto.

Broasca a privit apa care devenea aurie.

— Pentru că vreau să știu cât de mare este lumea. Am iubit lacul, dar am simțit că mai există ceva dincolo de el. Vreau să descopăr acel ceva, chiar dacă mi-e puțin teamă.

Otto a zâmbit și și-a netezit mustățile ude.

— Eu vreau să văd unde ajunge fiecare apă. Când eram mic, mă întrebam ce se află după fiecare cot al râului. Cred că avem un vis asemănător.

În seara aceea, broasca nu s-a mai simțit ca o călătoare singuratică. Avea lângă ea un prieten care înțelegea dorința de a explora.

Dimineața următoare, fluviul s-a trezit grăbit. Apa curgea mai repede, iar valurile mici se rostogoleau unele peste altele. Otto a înotat aproape de broască.

— Nu te lupta cu apa, i-a spus el. Ține-te lângă mine și lasă curentul să ne poarte în direcția bună.

Broasca și-a strâns lăbuțele și a privit înainte. Când apa se repezea, Otto o ghida spre un loc mai liniștit. Când broasca obosea sau avea nevoie să respire, se apropiau de mal și se odihneau sub câte o salcie.

Drumul a fost lung, dar de fiecare dată când broasca se temea, Otto era aproape. Iar de fiecare dată când Otto nu vedea o trecere bună, broasca cerceta apa cu ochii ei atenți.

Spre seară, fluviul s-a lățit din nou. În depărtare, apa strălucea într-o lumină albastră și nesfârșită.

— Cred că ne apropiem, a spus Otto.

Mai întâi, broasca a simțit o schimbare în aer. Nu mai mirosea doar a iarbă udă și a maluri verzi. Vântul aducea un miros sărat, necunoscut, care îi gâdila nările.

Apoi, sunetul apei s-a schimbat. Nu mai era susurul liniștit al râului și nici murmurul larg al fluviului. Din depărtare venea un vuiet blând, care creștea și scădea ca o respirație uriașă.

Deasupra lor au apărut păsări albe, cu aripi lungi. Zburau în cercuri și scoteau strigăte pe care broasca nu le mai auzise niciodată.

Broasca s-a oprit și a privit înainte. Dincolo de următorul cot, ceva mare și albastru aștepta.

— Oceanul, a șoptit ea.

Otto a dat din cap, iar cei doi au continuat să înoate, în timp ce valurile se auzeau tot mai aproape.

În cele din urmă, fluviul s-a deschis într-o întindere atât de mare, încât broasca nu i-a putut vedea capătul. Apa dulce curgea înainte și se amesteca încet cu apa sărată, iar valurile veneau și plecau, purtând lumina soarelui pe spinarea lor.

Otto a ieșit pe o limbă de nisip, iar broasca s-a așezat lângă el. În spatele lor se afla fluviul, cu sălciile, coturile și toate drumurile pe care le învățaseră. În față începea oceanul.

— Am ajuns, a spus Otto. Eu mă opresc aici. Apa sărată nu este pentru mine, iar eu am vrut să explorez fluviul, nu să intru în ocean.

Broasca a privit apa albastră și a simțit cum inima îi bate repede, nu de frică, ci de bucurie. Visul ei devenise un loc adevărat.

— Îți mulțumesc că m-ai adus până aici, Otto.

— Iar eu îți mulțumesc că m-ai lăsat să văd unde ajunge fluviul, a răspuns vidra. De aici, drumul tău continuă.

Otto s-a întors încet spre apa dulce. Broasca și-a pus costumul, a pipăit scrisoarea din buzunar și a privit oceanul, care se întindea până dincolo de lumina serii.

— Mâine voi face primul pas, a spus ea.

În acea seară, pe malul dintre fluviu și ocean, broasca a adormit liniștită. Otto se întorsese spre casă, iar ea nu mai privea necunoscutul ca pe ceva care trebuia cucerit dintr-odată. Știa că putea începe încet, cu un pas, apoi cu încă unul — și că, undeva în ocean, Tonchi avea să-i citească scrisoarea.